• acompanhantes
  • sildenafila
  • Paraschiva Gălățeanu – Deltacraft
    Citeste

    Povestea Vietii

    ParaschivaGalateanu2

    Paraschiva Gălățeanu

    Paraschiva Gălățeanu, sat Jijila

    Paraschiva Galateanu from PATRUPETREI on Vimeo.

    Doamna Paraschiva Gălățeanu trăiește în Jijila de când se știe și de la grădiniță se știe cu soțul, sau moșul, cum îi spune ea. Are o gospodărie mare și frumoasă, cu vie, grădină, solar și umbră din belșug pentru cei care-i trec pragul. Noi am ajuns într-o după-amiază de iunie, caldă și prăfuită, după un drum lung cu mașina. Suntem patru și umplem curtea cu râsete, dar și cu aparatură video, audio, foto. Pe doamna Paraschiva o cunoaștem foarte bine, ea lucrează cu noi la DeltaCraft încă de la prima ediție, din 2015 și atunci, ca și acum, o găsim veselă, amabilă și darnică: vin, vișinată, cozonac și dacă am fi anunțat-o de ieri ne-ar fi frământat și niște plăcinte tradiționale cu brânză.

     

    Printre cei aproape 50 de oameni pe care i-am vizitat în 2015 pentru a ne documenta cu privire la meșteșugurile și meșteșugarii care le mai practică a fost și Doamna Paraschiva, iar Ana Botezatu, designeriță româncă și parte din echipa DeltaCraft s-a lipit de ea. Amândouă au același tip de atenție la detalii, dragoste pentru semnele cusute și în general același talent la lucrurile de mână: cusut, brodat, împletit, țesut și altele. Împreună au creat Așternuturile Bune: un colaj de povești despre comunitățile din Deltă, simbolurile lor dar și un discurs despre simplitate și utilitate iar apoi bluzele DeltaCraft, create de Ana si cusute de Paraschiva. Abilitatea cu care doamna Paraschiva s-a adaptat la cerințele și dorințele Anei au fost remarcabile și dovadă a bunei lor înțelegeri stau obiectele create și lucrate în echipă.

     

    Deși are o vârstă onorabilă, când vorbești cu ea despre munca ei ai senzația că e o tinerică sprințară. Asta pentru că iubește să lucreze, este modul ei de a trăi și de a se bucura de viață:

    „Îmi place foarte tare să lucrez. Când m-am suit în pat la lucru nicio grijă nu mai am, sunt cea mai fericită”, spune în deschiderea discuției Paraschiva, după ce ne face tuturor loc sub bolta de vie.

     

    Este micuță și slabă, cu o basma din molton pe cap, o rochie de casă cu motive florale, nasturi în față și elastic în talie, pe care chiar ea a cusut-o pentru că este și un pic croitoreasă. Ochii îî strălucesc, iar pe buze are un zâmbet ce nu o părăsește. Simți imediat împăcare, fericire, bunătate și mândrie. E o persoană deschisă și cu simțul umorului, nu e greu de vorbit cu ea, chiar dacă avem privirile, camerele si reportofoanele indreptate spre ea.

     

    Ne interesează în principal cum își vede ea munca, ce înseamna această pasiune și cum i-a definit viața, ce-i dă și ce-i ia și cum o împacă cu celelalte responsabilități familiale. Peste toate vrem să știm și despre cum se cos iile și dacă munca ei îî oferă un statut special în comunitate. Dar toate astea, știm bine, se culeg din povești, din comunicarea liberă, așa că o întrebăm de motivele de mândrie întâi: ce și pentru cine lucrează?

     

    „Am făcut copiilor și la nepoate și moșului și am mai și dat. N-am prea vândut, am dat așa. Totoși, ilice, tot felul….și țesături făceam dar nu am mai țesut decât când a venit preotul. Zice: „tanti, da nu pui mata războiul? Pune, bre, că filmăm”. Și mi-a dat un CD cu ce-au filmat și ăla e la fete (La Galați). Îmi place să lucrez”, concluzionează doamna Paraschiva.

     

    Doamna Paraschiva și Moșul au trei copii, doi băieți și o fată. Băiatul cel mare are 52 de ani și stă tot în Jijila, mai la vale și nu are copii, fata are 40 de ani, este în Galați și are la rându-i două fete gemene în vârsta de 12 ani, iar băiatul cel mic are 45 și doi băieți și stau în casă cu Paraschiva, ea fiind mamă pentru cei doi băieți încă de acum 10 ani, când mama lor a plecat. Recunoaște că nepoții sunt cuminți și buni și se vede că-i iubește cu înverșunare. Fata de la Galați, Steliana, moștenește talentele mamei și lucrează la rându-i, iar nepoatele, ne spune plină de mândrie Paraschiva, au câștigat de curând locul I la un concurs de cusut la Galați și sunt și balerine pe deasupra.

     

    Războiul de țesut are 50 de ani vechime și e moștenit din familia Paraschivei: Mama și bunica au lucrat tot la el și au învățat-o și pe ea. Paraschiva lucrează încă din clasa I: „De plăcere. Și bunica și mama lucrau și prima dată am învățat de la bunica. Împletea, țesea pânză de ii, fețe de plăpumi și ea învățase de la nana ei. toată lumea lucra: se țesea pânză de ii din bumbac, felemen îi zicea dar acum nu se mai găsește. Cine mai face acum, cine mai face lucruri d-astea de demult? Acum pantaloni rupți în genunchi…și-a luat o pereche nepotul și l-am ocărât: dacă erai cu mine îți dădeam cu ei în cap. Ăsta e ăla micu, de 16 ani, clasa a 9 a. Celălalt e mai cumințel, e cuminte tare…..Iar fata dacă a văzut la mine și i-a plăcut și ei și-i place, face. Și-a scos modele, tot felul de pe Facebook. A făcut pentru ea două ii, pentru doamnă-sa (învățătoarea fetelor) una, acum cică le face și la fete altele. Păi ce să facă?”

     

    O ie se lucrează greu, recunoaște Paraschiva, cel puțin trei săptămâni partea de cusut, iar etapele sunt croitul, surfilarea la mașină, apoi se scot firele și se fac găurelele, iar apoi se face modelul. „Cam 3 săptămâni- o lună lucrez. Dar bine, că acasă nu poți să stai de dimineața până noaptea la lucru, mai faci și mâncare, mai speli și alte treburi. Dar durează că trebuie să coși la fir. Vecinele astea pe aici mereu zic: „ești nebună, fa, tu te chinui de faci astea”. Cu ochelari fac, altfel nu. Și văd că-mi fac probleme ochelarii, o să mă duc la Galați să-i schimb”.

    Ea nu poarta ii dar și-ar face una, doar că nu albă, maro sau bleumarin numai că nu știe cum să facă rost de material. Îi spunem să vopseasca natural una albă și sare repede: „da! Cu coaja de nuci iese un bej spre maro!”

     

    A avut comenzi de ii de la scoala din comună, care are un ansamblu tradițional, iar doamna Paraschiva a lucrat la iile necesare pentru portul popular al ansamblului. A avut de curând și o comanda de la o doamna din Tulcea care a vrut două ii, dar altfel nu prea are timp de lucru că gospodăria e mare și necesită atenție de la ea și moș toată ziua: „Muncesc de rup pământul: în solar, chiar mă uitam dimineață că trebuie legat și noi am fost la padure, unde adunăm floare de tei. Îl iau pădurarii, au uscător și ne plătesc la kilogram. După aia avem la vie, la câmp avem porumb, bostani, pepeni, fasole. Nu stăm acasă nici cât stă cioara în pat. Iar Moșu are 75 de ani. I-am spus în primăvară să vândă calul, dar el Nu, cum să-l vândă? pai dacă vinde calul ce mai face? stă acasă toată ziua?”

     

    Că tot a venit vorba o întrebăm cum e viața cu moșul și atunci Paraschiva râde ștrengărește. Au împlinit 53 de ani de căsătorie și se cunosc de la grădiniță. Fără să știe moșul, la împlinirea a 50 de ani de căsnicie, nunta de aur, Paraschiva a organizat o nuntă. A făcut o colivă frumoasă, l-a luat pe moș la biserică și au stat la slujbă. „Nu a mai făcut nimeni treaba asta până la noi. A ieșit  preotul în față după slujbă și ne-a citit o grămadă. Și moșul a rămas așa. Îl întreba lumea ce-am făcut și el nu știa nimic. Ne-a chemat preotul în față, ne-a dat o icoană, ne-a felicitat toată lumea. A fost foarte frumos. Noi ne-am înțeles, am cununat, am botezat vreo 7 fini. Ne-am făcut datoria cum am putut”.

     

    Seninătatea ei ne cuprinde și pe noi, pe rând și fiecăruia ne trece probabil prin cap ideea că trebuie să fie tare bine să ajungi la 70 de ani așa senin și împăcat, într-o relație domoală și plină de afecțiune, cu copiii lângă tine și sărbătorit de comunitate. Că tot veni vorba de comunitate o întrebăm pe Paraschiva cum era pe vremuri și ce lucrau femeile. Ne spune că nu se purtau ii in sat, informație pe care o bănuiam, pe vremuri se făceau cămăși de casă, țesute și cusute cu motive tradiționale, care se dădeau de obicei cadou. Ca și șervetele de bucătărie sau cele decorative erau semn al aprecierii către părinți, socrii sau nași. „Lumea nu se îmbrăca cu ii. Se făceau cămăși de soacră mare, la nuntă mireasa trebuia să îi dea la soacră camașă și erau făcute așa: se coseau, ca o ie, dar lungă, ca o cămașă de noapte. Eu i-am dat lui soacră-mea, dar mama a făcut-o”.

    Iar în mod obișnuit oamenii purtau haine de lână: „Făceau așa cămăși țesute că nu se găseau să cumperi. Stofa aia o făceau vara și o făceau sul, o duceau și o băteau, o vopseau și făceau haine din ea că nu era stofă ca acuma. Făceau de lână. Alde bunicul purta și cămăși de lână și pe dedesubt izmene și-l răzuia vara pe piele, păi dacă erau din lână?”

     

    Discuția noastră se apropie de sfârșit și Paraschiva se duce să-și aducă punga cu lucru. Acum face niște ciorapi din lână pentru copii, nu mare lucru. Se apucă șă croșeteze și recunoaște că atunci când e sărbătoare și trebuie să stea e cel mai greu.

     

    Ne mai așteaptă pe la ea, iar noi sigur vom mai merge. Iese la poartă cu moșul să ne petreacă și să ne facă cu mâna. Râd puțin de mașina noastră prăfuită.