• acompanhantes
  • sildenafila
  • Paraschiva Constantin – Deltacraft
    Citeste

    Povestea Vietii

    ParaschivaConstantin5

    Paraschiva Constantin

    Paraschiva Constantin din Vișina

    – doamna cu muzeul –

    Paraschiva Constantin from PATRUPETREI on Vimeo.

    Paraschiva Constantin, sau doamna cu muzeul, cum o știe toată lumea din sat, și-a transformat casa-n muzeu. A adunat toată munca, toate amintirile și îndeletnicirile femeilor din viața ei, le-a pus cap la cap și acum invită pe toată lumea să intre în viața ei.

    Fotografiile vechi de familie, cozile împletite din adolescență agățate într-un cui pe un perete, pernele și iile sunt înșirate pe holul-muzeu desfășurat de-a lungul a patru camere. Preșurile și cuverturile, una peste alta, înalță podeau casei vechi, dar renovate recent, cu încă trei centrimentri.

    “Nu vă descălcați!”, strigă tanti Paraschiva venind în întâmpinarea noastră. Știe că o filmăm și pozăm așa că și-a pus costumul tradițional bulgăresc, mărgelele cu perlele din plastic și o floare roșie în păr, tot din plastic, dar utilă, fiind purtată la toate târgurile și festivalurile unde este chemată tanti Paraschiva.

     

    Muzeul este despre tradițiile pierdute, despre meșteșugurile de altă data, despre firele prinse în războiul din ultima cameră, dar și despre singurătatea unei femei din satul Vișina, Tulcea, și a tuturor celor din generația ei. Cei trei copii, două fete și un băiat, sunt plecați de 15 ani, și-au făcut viața în străinătate, iar în sat mai ajung în vacanță. “De la ei am trei nepoți, doi băieți și o fată. Am chiar și un strănepot de șase ani în Norvegia”, spune tanti Paraschiva fericită că peste două săptâmâni vin copiii acasă, cu tot cu strănepotul pe care nu l-a mai văzut de trei ani.

    Fetele lui tanti Paraschiva au plecat în 1980 la școală, la oraș. De atunci nu s-au mai întors în sat decât în vacanțe. Baiatul a rămas pe lângă casă, până să se mute în Spania, și este singurul dintre cei trei copii care știe să manevreze războiul. “El era cu mine aici mereu și a învățat. Acum, când vine în vacanță, spune stai să mai țes și eu, să vad dacă mai știu. Are 48 de ani baiatul“, spune mândră mama.

     

    Alți ucenici nu a mai avut, spune că meseria asta este prea grea și nu mai are nimeni răbdarea să o învețe. “Trebuie să știi să pui pe țevi, apoi să urzești, apoi pe sul, să dai prin ițele astea, să dai prin spată, să legi gura”, spune în timp ce arată cum se pune în mișcare vechiul război. Deși copiii au chemat-o la ei, tanti Paraschiva nu poate să își lase rostul și își găsește astfel mereu de lucru pe lângă casă.

     

    Zece diplome, înrămate cu grijă în folie de plastic, de la târguri de meșteșugari și festivaluri dunărene i-au fost înmânate de-a lungul timpului pentru priceperea cu care face costumele populare de la zero. “Năpădesc modelul în spate, îl ridic cu scândura și îl împing pe aici. Pânza se țese cel mai greu. Dacă nu știi să ai grijă, să nu strângi marginea asta, mergi bine, dar dacă ai strâns prea tare tindechia asta, s-a rupt toată marginea, s-au dus firele, zboară!”, ne zice tanti Paraschiva smucind ițele războiului și lăsând în urma ei încă un fir din pânza care va să fie. Clienți pentru ii are mai rar, le vinde cu 500 de lei, dar și munca este pe măsură. “Eu îți plătesc dublu, dacă poți tu să o faci! Sunt singură în tot județul care face ie la război“, povestește cum le răspundea clienților nemulțumiți de preț.

     

    Tanti Paraschiva a înființat muzeul în 2006, la un an după ce a ieșit la pensie. Recunoaște că plictiseala și singurătatea au îndemnat-o. Și-a montat războiul în camera de la drum și de atunci nu l-a mai scos afară. Preșurile și prosoapele merg ușor, nici nu se uita la război în timp ce-l mânuiește. “De la 12 ani am intrat la țesut și acum am 72 de ani și tot țes!”, se mândrește tanti Paraschiva, mai ales că a fost singura dintre surorile ei care a învățat de la mamă meșteșugul.

    Războiul îl are de la fratele cel mic al tatălui. Cel al mamei, pe care a și învățat meseria, era de la bunica, și nu a mai rezistat. “I-am zis: unchiule, dă-mi mie războiul astă al tău că eu o să-l păstrez și o să țes la el și o să te pomenesc mereu”, ceea ce a și făcut!

     

    Zestrea de la lumina lămpii

     

    La 14 ani și-a făcut singura zestrea pentru nuntă și nu oricum, ci la lumina lămpii. Se lauda cu fața de masă “cusută la forfecuță” de care nici n-am auzit noi tinerii din ziua de azi, dar și cu pernele care se împărțeau într-o ordine strictă: două perne la nași, două perne la socri mari și una la cavalerul de onoare! “Toate erau brodate la forfecuță și la lampa. Așa se făcea înainte, lucrai pentru tine”, spune mândră tanti Paraschiva.

    Părinții au ținut-o la școală doar șapte clase, mai mult nu și-au permis, așa că a rămas pe lângă mama de unde a învățat să țeasă, să croșeteze și să împletească.

    “La noi așa era, părinții, ca să scape de noi, ne măritau. Ziceau: lasă că fetele nu trebuie să stea prea mult, că sunt băieți mulți și să aibă de unde alege.” În realitate, părinții alegeau viitorul ginere, la fel și mireasa. Se puneau adulții la masă și negociau zestre. Dacă se înțelegeau, rămânea stabilit! “Eu am avut ocazie să iau băiat de la oraș, dar părinții au zis nu!”, spune cu regret tanti Paraschiva dar continuă apoi povestea despre relația de 48 de ani pe care a avut-o cu soțul, decetat în 2010.

    “Eu cu băiatu nici nu am vorbit (înainte de căsătorie). Tatăl lui a murit în război și rămăsese doar cu mama, era un băiat cuminte, nu bea, nu fuma. Dar cânta… Îmi pare rău că nu i-am scris cântecele. Ce cântece cânta când ieșeam seara în sat!”, își amintește tanti Paraschiva.

     

    După ce s-a măritat, la 16 ani și jumătate, s-a angajat la sera din localitate. Avea 10 ani de muncă la revoluție și cu atât a rămas pe cartea de muncă. Se plânge că pensia este mică, dar nu a mai avut unde să lucreze după ce totul s-a închis în sat.

     

    La muzeu nu percepe intrare și nici nu obligă turiștii să cumpere ceva, dar se bucură când cineva apreciează munca ei și vrea să plece cu ceva de acolo. La început, și-a pus singură indicatoarele prin sat, până la casa-muzeu. A scris pe scândurele Muzeu și le-a înșirat până la șosea. Între timp, primarul din localitate, surprins și el de succesul activității culturale din propriul sat, le-a înlocuit cu indicatoarele formale. Așa se face că tot sezonul, sute de turiști, mai ales străini, îi trec pragul, iar tanti Paraschiva se hrănește, la propriul și figurat, din această activitate. “Am și două camera la închiriat, iar grădina e plină de zarzavat. Am de toate la vânzare”, zice Paraschiva.

     

    “Mie îmi place lucrul făcut de mână, să-l păstrezi, să-l ai o viață întreagă și să-l arăți și la altul. Îmi pare rău că nu are cui să rămână totul când o să plec eu din lumea asta!”, zice tanti Paraschiva resemnată.

     

    Text de Loredana Pană